Un vânt adie printre trestii.
Tu stai și plângi și tot mă chemi.
Unde sunt eu oare, așa de mult tu îți dorești să știi?!
Mă plimb, mă strigi și țip: mă chemi!

Eu vin și plec și iarăși vin și iarăși...
Mă plimb prin frunze moarte,
prin frunze vii, sub o natură goală.
E plină de lumină și nu e totuși nimic,
e doar o umbră, o rană a sufletului viu.

Prin pașii umbletului tău
eu văd mereu mai multe umbre;
o umbră vie, una moartă
și una pe care doar tu și numai tu o știi.
O cunosc și eu, dar nu la fel ca tine.
Ea e prezentă și la mine
și ea mă-nfrâge tot mereu
și iarăși îmi ia locul meu!
S-ajung să-nvăț să-nfrâng pe-aceasta
e visul meu?! E greu, ușor?!
Sunt eu și numai eu?!

Mâ plimb prin umbra văii
și vad mereu o umbră ce cade
și una ce se-nalță...
Mă chinui s-o ajung din urmă,
măcar pe una,
dar tu pleci fruntea
și frângi a mea viață!

Mă plimb prin parc de primăvara...