liziera unei păduri în flăcări
un drum desfundat lutul cleios și adânc
căruțele înaintând greu
văd totul ca intr-o fotografie veche
amintirea se pierde spre margini
într-un abur alb curat ușor
ca un început de lume
căinii aleargă nervoși
lătratul lor ascuțit
taie ceața ca niște cuțite păgâne
în pântecul căruțelor
corăbii leganându-se pe o mare
ce nu sărută țărmuri
femeile își impletesc amintirile
în trei în șase în douăsprezece
la sânii lor copiii sorb depărtările
în urma lor pașii mei
lăsând semne mărunte abia perceptibile
în pământul moale lipicios al vieții
sufletul meu sfâșiat de cântecul straniu al mamei
și iubirea pentru micuța saxonă
cu care m-am jucat toată vara
o văd plângând și alergând dupä noi
plâng si eu tata imi pune in mâna hățurile
și nu ma lasă să mă uit înapoi
el nu avea de unde să știe
că în vara aceea am vorbit
pentru prima și ultima oară
o limbă îngerească