Să devorezi tăcerea cu gânduri răzlețite,
Să lași deoparte vorba ce este de prisos.
Condiția umană ce e-n dezechilibru,
Se-afundă-n idealul plăpând,anevoios.

Când tot ce-i profunzime devine tolerabil,
Iar tot ce-i suprafață rămâne descărnat,
Te covârșesc din beznă senzații trecătoare
Ce-ți generează spaimă în mod deliberat.

Scăparea-i în Nirvana.Cu-o vie consolare,
Accepți dezechilibrul ce-ți e predestinat.
În sfere reci și negre de-ți stă nelămurirea,
Te-asemeni unui demon amorf,edulcorat.

Vederea ce tânjește la pudica lumină,
Încet se-obnubilează-n acest tainic decor.
Disprețul fără margini ce-l porți pentru-ntuneric
Îl metamorfozezi într-unul de amor.

Această simbioză legitimă,complexă,
Dintre lumina pură și-ntunericul obscur,
Te fac să-ți simți ființa fragilă,amputată,
În jocul lor sinistru,apoteotic,dur.