Atâta toamnă este pe pământ
pustiu de frunze moarte prin grădini
dansează diabolic cu un vânt
stârnit nebun din cer printre ciulini

Din când în când venind din temporar
se-aud strident croncănituri de ciori
ca-ntr-un cortegiu lung și funerar
jucat în crâng de niște bieți actori

Un câine latră-n noapte-a disperare
lângă o moară veche părăsită
iar clipele ce curg apăsătoare
sporesc mereu o tragică ispită

E totul cenușiu în strâmte spații
apusul zilei sfâșie lumina
sub spectrul din împărăția nopții
se lasă peste suflete cortina

Printre norii groși și negrii luna
nu aduce-n inimi liniștirea
ci amplifică nespus furtuna
impăienjenind strident gândirea

Și ca tot ce mișcă să rămâie
un pustiu adânc de toamnă sumbră
țipă trist în noaptea cea târzie
o ciovică dintr-un colț de umbră