pe ochelarii tăi se întind năvalnic semne
degetele fine de-a pururi clandestine
într-o neîncepută stare de dor
se irosesc într-un neterminat
poem de iubire

rămâi mereu între două alunecări mai ales
că toată viața ai fost un înotător atipic
te risipești în catedrale de gânduri
respirând experiența căderii

tăcerile-ți rostesc sentințe
doar în decembrie când vei avea
interdicție la alb

asemeni apei curgătoare te tulburi
în ordinea inversă a liniștii

e ceva patologic în felul cum mă privești prin lentile
mă porți în suflet ca pe-o serenadă cu acorduri pe lira universală
mi se pare simplu să-ți transformi depărtările
în iubiri aleatorii

ne potrivim unul altuia
în triluri de mierle pe același drum aceeași viață

aștept să-nflorească gândul să mă îngădui
lacrima ce-ți plânge
întâia vorbă
cu suflet de baladă