Mi s-a spus c-ai murit, iubite, mi s-a șoptit grav,
îmi reveneau în minte ca mai demult gândurile unui jucător de șah,
în fum de țigară amară ceața avea culoarea ochilor tăi îndepărtați,
paloarea nopților din care se desprinde
Noaptea.
Þeseam pânze de la o privire la alta, dar vai,
uitasem ploaia, pânzele noastre se sfărâmau sub lacrimi.
Fumul tot mai des mă face să nu te mai pot vedea,
dau cu mâna peste povestea noastra și văd
noaptea răsărind,
e mai înaltă decât visul…
Oh! Iubire, de ce nu crezusem atunci în vorba ta,
îmi aduc bine aminte cuvintele acelea,
chiar dacă nu știu să văd prin fum,
Mi s-a șoptit grav,
și fumul se prindea în părul meu
ca o vorbă uitată…
Gândul tău îmi vorbește ca atunci.
Ploua și pământul își legăna aromele ascunse în nările noastre
fierbinți de vis... Numai poezie în jur,
toate piesele s-au oprit din joc pentru a privi vâltoarea luminii,
dau cu mâna, dar nu mai pot atinge,
e doar fum, fum și amintire și
vorbe pe care nu mi le-ai spus niciodată, noapte cu chipul înalt...
Mi s-a spus c-ai murit, iubite,
dar eu am continuat să fumez ca mai demult,
la o partidă de neînceput.