Ca o floare-n glastră eu eram,
Și simțeam cum viața mi se ofilește...
Credeam că sufletul mi-e blestemat
La suferință și durere condamnat...

De mult nu mai văzusem o rază de soare,
Păsări de mult nu mai auzisem
Cântând de veselie.

Toamnă și iarnă este mereu
În sufletul meu.
Dar...eu nu mai visam, nu mai speram...
Nu mai aveam pentru ce să trăiesc.

O dată, o lacrimă a bătut la ușa mea.
Și frumusețea ei era radiantă,
Deosebită,nemaivăzută.

Era la fel ca și mine,
Singură și tristă,
Eu eram ea,Ea era eu....

Iubirea ei m-a învățat
Să prețuiesc viața și ceea ce înseamnă ea.
M-a învățat să zâmbesc din nou,să râd din nou.
Dar în primul rând,m-a învățat să ... iubesc.

Viața e muritoare,
Și oamenii se trec și mor
Numai iubirea e o stâncă,
Ce rămâne etern în așteptare....