mr. ludlow vorbea calm iar eu plecasem.
cred că de tăceri
aveam nevoie, de ipsosul lor care pătrunde prin crăpăturile dintre
geamuri și lemnul ramei, se scurge către iris,
un melc lasă în urmă spermă.

ochiul din cochilie mă privește cum sunt
poate un obiect fără muci,
poate doar două degete care țin griful unor
defulări obișnuite
fără calapod sexual, ca o discuție de luni dimineața
într-un tramvai către ieșirea din oraș,
de unul singur.

după cochilie stă egoismul, îl văd ca pe o pisică de mare
înfoindu-se către pustulele de calcar.
vreau să-l fluier,
suflu în degetele pe care ți le-am înfipt adânc în vagin,
ieri,
și-mi dau seama că gustul a rămas.

nu doar discuția din tramvai, aerul rece,
ploaia care spală chipul tău și țâțele de pe ziduri.

încăperea în care stau acum și tăcerea mea
le-am auzit ieri,
la curs. le-a descris mr. ludlow amănunțit.
aveam nevoie de tăcerea din cameră,
de mai multe tăceri.
a mea și a lui mr. ludlow.