Suflet frânt cu blândețe, răpus de vanitate,
Ce se află prizonier în apogeul decăderii
Din grațiile unei iubiri curate, mereu furate
Þinut neputincios, sub lacătul tăcerii.

Pasiuni mistuitoare, pline de ardoare
Mă izolează pe scena unor fantezii negate,
Într-un decor amar, compus din iluzii deșarte
Ce-a fost cândva, parcă rupt de realitate.

Umbre lungi se abat în calea mea, cu perversiune,
Iar strălucirea sufletului meu, încet apune,
Simțindu-și moartea din întunericul nemărginit
Așteptând renașterea, să apară într-un sfârșit.