Precum un cerșetor care adună cu mâna înfrigurată
monedele căzute din buzunarul unui fericit,
așa adun eu unele cuvinte din bucuria Lui.


toate serile în care am fost singur mi s-au întors la marginile inimii
pentru ca bătaia ei să le împingă într-o lumină eternă.


eu sunt copilul care zâmbește cu ochii ridicați înspre cireșele roșii.
mi-am pus după urechi pe mulți dintre cei pe care i-am întâlnit
la un moment dat.
au trecut niște veri, au trecut niște oameni...
ciudat cum îmi rămâne lumea! sufletele lor și gustul, uneori.


cei care mai sunteți lângă mine acum, în evul mulțimii,
călcați atent pentru că drumul se opune mersului!
oglinda aceea, pe care o duceți cu voi...
nu vă mai spun ce este cu ea pentru a crea poezie...
rămâneți însă un moment în plus, cu oglinda spre mine!
e vorba de acel moment care nu se mai pierde,
pentru a putea vedea dacă eu și lumea dinapoia mea suntem iadul.