la început se prelinge stingherită
o culoare
întotdeauna verdele acela îmi invadează
chemat de departe
retina pofticioasă
oscilez între da și nu
numărătoare inversă
învăț să merg ca în copilărie
când bunicul mă mințea că mă sprijină
un pas doi trei și privind înapoi
adevărul nici un moment bănuit
singură
în urma mea alunecă doar zâmbetul tău

cad tăcute cele mai mari și mai grele lacrimi
bijuterii nehotărâte
mă decid să chem iar verdele acela
să-l ademenesc să-l prind între pleoape
nu mai știu cum o să se sfârșească ziua asta
îmi dau seama că am pierdut șirul numărătorii
cuvintele mi se preling amărui
ca un tren care trece pe lângă mine
fără să oprească
după mulți ani de așteptare

în casă a rămas un aer trist
și chipul bunicului care întunecă lucrurile din încăpere