Măi,cățel rătăcit, ce scâncește de frig,
Dacă foame îți este, îți dau un covrig,
Ce îl am pregătit pentr-un câine flămând,
Deșirat și schilod,doar cu ochii cerșind.

El privește smerit,dîndu-și capul în părți,
Apă nu a găsit,căci pe drum nu sunt bălți,
Izgonit în drum,de-un stăpân fără milă,
Căci i-a fost inutil,avînd soartă umilă.

Câinele i-a slujit,pe o coajă de pâine,
Pe care-o primea,de nu azi, poate mâine,
Însă timpul s-a scurs, câinele a surzit,
Și ca orice bătrân,rămînea adormit.

Atunci omul hain ce gândește îngust,
Îl aruncă pe câmp,lângă pom sau arbust,
Lipsit de folos,devenise povară,
Și din sărăcie, mai bine-i să moară.

Metoda la modă ce pare nouță,
Pune câinele-n sac și sacu-n căruță,
Pornind spre oraÈ™,la coÈ™ de gunoaie.
Sau lîngă un drum,îl transformă-n potaie.

Conștiința-n oameni rămîne curată,
Prin gestri înguste le dau altă soartă.
Momentul îmi displace,cînd sînt chinuiți
Prinși în lațul ucigaș,vor fi omorîți.