Paradox cu doi demonizați și “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”





Citind atâția sfinți, de-atâta timp,

E ca și cum aș strânge apa mării-n palme

Și aș rămâne-n ele cu nisipul:

Din uragane și furtuni de stih,

Din valurile-n spumă vad doar chipul

Iubirii celei sincere și calme…



Atât. Doar liniștea și pacea picurând

Pe nervii mei, pe fiecare rând…

Atât. Nu liturghii, nu rugăciune,

Ci contemplarea Ta, dulce minune,

Aici, căzând … aici, urcând spre Tine…

Doar conștiința-mi spune în surdină

Ce este rău pe lume, și ce-i bine,

Și prin memorie-mi vine câte-o pildă,

Câte-un cuvant ce mă rănește, chiar,

Și fără de-nțeles, să am habar,

Caut… caut… și de Dumnezeirea Ta, tresar…



Tu – care-ai spus chiar: cine nu-i cu Tine,

E impotriva Ta – ai dat doar bine

La doi demonizați… Ce paradox!

Celor ce împotrivă-Þi sunt, le-ai dat un rost,

Celor ce sfâșie și zgârie drumeții,

Le dăruiești lumina dimineții,

Atâta pace și atât de calmă…

Nu dinte pentru dinte, nu sudalmă,

Ci Bucurie, Liniște, și Pace…



Cine nu e cu noi, mai vrednic este

De pace și iubire de poveste,

Cine nu e cu noi, de ni-e dușman,

Să-i dăm obraz, cămașă, și suman,

Cine nu e cu noi, să-i dăm și pace

Și liniște, până când ura lui va tace…



Așa, paradoxal, te tot descopăr,

Uman, cum nici-un om nu a mai fost,

Mai trece-o zi, și-mi pare că m-acoperi

Cu o Lumină fără preț de cost…