Ajuns-am și eu la maturitate;
munte de vârstă,
lac de singurătate,
și toate păcatele, toate.
O, cum mai visam eu să fiu,
Înger cu privirea tăioasă,
un Arhanghel cu spadă la șold:
sunt nimeni; tăcut și pustiu.
Mai visam că-o să trec,
neclintit printre sfinții de seamă,
că-o să-i cert, cu răbdare și teamă,
și-n icoane din nou să-o petrec.
N-a fost scris să rămân veșnic tânăr,
sorocite sunt toate, cu rost,
eu, obosit, cu tristețea pe umăr,
printre toți muritorii mă-număr,
și din visul curat de argint,
când vedeam că mă-nalț peste lume,
am rămas doar o umbră, o culme,
peste care, eu însumi să trec.
Ah, cum mai ard, în amurguri tărzii,
amintiri mai adânci, mai răzlețe,
și-ntr-un foc fără flacără, moale,
ard cu mine nădejdile goale,
ard mândriile mele de-atunci,
nebunia că mori când te scoli din visare,
ești mai viu, mai puternic, mai mare,
ești stăpân pe heralzii tăcuți
și pe sfinții mirați din icoane,
peste lume mai mare te crezi,
fără ani, fără vârstă, eternă
e forma în care te vezi!
N-a fost dat să mă-mbăt cu vecie,
nici să țin anotimpuri pe loc;
o momâie de cârpă și sură,
peste care din ceruri căzură,
și pucioasă și smoală și foc!
Ah, cum mai ard, prin amurguri tărzii
amintiri cu splendoare de gală,
ard erese prin care credeam,
că mi-e viața cu cerul egală.