În lacrimile țesute cu respirații de melci
ce-și incendiază casele
când boleroul lui Ravel copleșește câmpia,
bat clopotele sânilor fără cârmă
ca strigătul patimii priponite cu lanțuri.

Verbele albe devorează îngerii rătăciți
în găuri de scrum,
harfele si flautele iau forma degetelor
ce răsfoiesc deltele amazoanelor
cu zale de schivnice.

Pe cerul gurii poetului,
expresii dificil traductibile
duhnesc a imnuri fără spinare
precum sobolii putrezi
din tavernele lipsite de geamuri.

Leagănă-mă, Doamne,
pe aripile boleroului lui Ravel
și zidește-mă în cerurile sale sonore.




















Le boléro de Ravel

Dans les larmes tissées de respirations d’escargots
qui incendient leurs coquilles,
sonnent les cloches des seins sans timon,
quand le boléro de Ravel conquit la plaine,
comme le cri de la tentation enchaînée.

Les verbes blancs dévorent les anges égarés
dans les trous des cendres.
Les harpes et les flûtes prennent la forme des doigts
qui feuillettent les deltas des amazones
avec des armures d’ermites.

Sur le palais de la bouche du poète,
des expressions intraduisibles
sentent les hymnes sans échines
pareil aux taupes pourries
dans des tavernes sans vitres.

Berce-moi, Seigneur,
sur les ailes du boléro de Ravel
et mure-moi dans Tes cieux sonores.