Dumnezeu privește prin ochii cocorilor
cum iarna așază coroane de gheață
pe creștetul ierbii
și cătușe de uitare pe filele cărților.

Patimi grosolane, rebele,
mușcă aura dinților tineri.

Răsună întotdeauna
un clopot de mir izbăvitor
în piatra devenită genunchi
la poalele Sfintei Treimi.

În tâmpla poemului nenăscut
bat crengile teilor fără soț
și sfârtecă pânzele de păianjen
ale neființei gata să nască.

Ridică-mi, iubito,
îngerul căzut din eroare,
pe umeri.




















Tilleuls impairs

Dieu regarde par les yeux des grues
comme l’hiver couronne les têtes de l’herbe
avec de la glace
et emmenotte de l’oubli les pages des livres.

Les passions grossières, rebelles
mordent le nimbe des jeunes dents.

La cloche d’huile sainte
résonne pour toujours
dans la pierre devenue genou
aux pieds de la Trinité.

Les branches des tilleuls impairs battent
aux tempes du poème pas encore né
et déchirent l’étoile d’araignée
du chaos sur le point de pondre.

Enlève, ma chérie,
l’ange tombé par erreur
sur mes épaules.