Cei ce-au rămas întârziați pe drum,
de alte drumuri li s-o face parte,
în mari răpântii și nevoi s-or zbate
și vor rămâne pururea plecați,
către izbânzi pe care nu le află,
pe care nimeni încă nu le știe,
așa cum printre rânduri El ne scrie,
că-s printre oameni unii care n-au
decât o cale singură s-apuce,
încovoierea lină pe sub cruce
și sub povara gândului cel mare,
ca să-și găsească sinea lor pierdută,
limanuri noi și noi tărâmuri care
s-aducă-n viața noastră o scânteie,
din soarele ascuns într-o idee.
Cel ce-a rămas în toamna asta rece,
fără-adăpost și fără pic de soare,
așa cun scrie-n cartea-aceea veche,
ca pasărea lipsită de pereche,
va fi mai singur, mai sărac și-o crede
ceva mai mult în lipsa de lumină,
prin care umbra, sinea și le-o pierde,
și își va pierde cumpăna gândirii.
La-ntretăierei de drumuri va scânci
și va-nnopta la hanuri părăsite,
la porți cu semnul liniștei vopsite
în disperare-o bate și-o striga
dar, n-o să fie nimeni să-i răspundă.


O să se-audă-n sinea lui strigat
de Cel la care n-a putut s-ajungă,
va fi mai singur, mai înstrăinat.
S-o depărta de sine, de lumea lui firească,
de omenirea toată va fi îndepărtat,
va fi un fel de înger cu fire omenească,
ori călătorul care pe sine s-a uitat.