Să nu vă temeti că-n tăcuta noapte
pe-alei m-as pierde,-n vraja peste fire
a parcului, de-arome si de soapte
răpit, care te-mbie la iubire

si la zăbavă, cînd privighetoarea
înaltă tainic tril si-a apei undă
se încreteste-n murmur si-nserarea
statuia veche-n negură-o cufundă.

Remiza goală parcă e himera
acelui timp, hotar nedeslusit
unui tărîm de-arome, potrivit
pentru Verlaine si pentru Julio Herrera.

în umbră lasă-un iz medicinal
eucaliptii: iz patriarhal
ce, dincolo de timp si de cuvînt,
un asfintit marchează, vechi si sfînt.
Găseste pasu-mi pragul bănuit.
Veranda-n umbră marginea-si schitează.
Pe dalele din curte, vesnic trează,
Cismeaua picură necontenit.

Dorm dincolo de prag cei care sînt,
prin forta visului de ei visat,
stăpîni, în umbra fără de cuvînt,
pe vastul ieri cu tot ce-a răposat.

Stiu fiecare lucru din această
clădire veche: plăcile de mică
pe piatra gri, pe care le duplică
întruna neguroasa-oglindă vastă.

Un cap de leu ce muscă îndîrjit
belciugul , cioburi colorate
ce dezvelesc copilului uimit
prodigii ale lumii fermecate.

Nesocotind si moarte si noroc,
vor dăinui cu-ntreaga lor istorie,
căci toate se petrec în straniul loc
al dimensiunii ce-i numim memorie.

în ea si doar în ea se desfăsoară
grădinile si curtea interioară.
Trecutul le păzeste-n cerc oprit,
care cuprinde zori si asfintit.

Cum de-am putut să pierd acel precis
tărîm de-umile lucruri si-ndrăgite,
de neatins, ca rozele-nflorite
pe care-Adam primit-a-n Paradis?

Uimirea prefăcută-n elegie
la amintirea casei mă apasă,
si nu-nteleg cum timpu-ntruna pasă,
eu, care-s timp si sînge si-agonie.


in romaneste de Andrei Ionescu