Frumusețea își ia pe lângă ea penibilul ca pe un fel de martor
care s-o mărturisească înaintea lumii
și să-i faciliteze percepția.


am ales să scriu despre orbul
care niciodată nu se va mai putea întoarce acasă pentru a muri.
acesta vorbește de pe drum, nu știu exact unde se găsește acum.
uneori, mai aflu de la câte un semen drăguț, supus de repere.


îmi plâng gândurile peste trăsăturile din veci ale chipurilor voastre.
prin adresare, v-am ales să-mi fiți contemporani pentru o vreme,
niște străini impacientați de întâlnirea cu speranța și cu marile idei.


vă fac mărturisiri, nu mi se întâmplă prea des,
realitatea e aceeași chiar dacă oglindirea ei se face printr-un ciob
sau printr-o oglindă întreagă.


dacă eu mă schimb, și lucrurile dimprejurul meu se schimbă.
dacă tu te vei schimba, eu însumi voi fi schimbat atunci,
de vreme ce te-am putut astfel privi...


din această lume, nu mi-a trebuit nimic, cu excepția timpului.