privită de sus,
de după perdeaua de nori,
poti zice că,
crucea înscrisă in cerc-din lanul de grâu,
înapoiază galbenului
fluidul vital al vieții.

păsările măsoară cu agerimea ochiului desenul:
“-Da,- a croncănit un corb bătrân,
bărbatul și femeia lui
imbrățișați,
striviți de roata soarelui
sunt.”

în clipa următoare
o aripă înalță, șterge bariera singurătății:
furtuni eliberate răstoarnă soarta;
ziduri din ceara indoielilor se-nmoaie;
arhitecturi interioare ascunse sub epiderma realului,
între
rotiri primordiale ale materiei umanizată
și
infinitul ascensional al aspirației,
respiră,
respiră,
respiră.


undeva,
în cimitirul indrăgostiților,
bătăile inimilor
ființelor contopite intr-un etern sărut
sfidează… efemera moarte.