Pe cer câțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus — nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoși, se pierde.
Stâncile își scot din dealuri a lor frunți îmbătrânite;
Iar pe vale-și duce gârla undele-i neliniștite.
Stânca zice gârlei: — Spune-mi, pentru ce ești trecătoare? Pentru ce, și zi și noapte, și pe lună și pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme și de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, și eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
— Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viață. Dormi. Eu sunt neadormită!
Și port grai în a mea undă, și din leagăn la mormânt
Merg, și-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Și că totu-i trecător!