Până și pietrele ce zac în praful umed
Încearcă să respire,
Pe drumu-acesta pustiit ce duce drept în soare;
Să prindă viață-n zorii unei zile fără noimă,
Care se sting firesc în nemișcare.
Cum să-ți răspund la o întrebare
Pe care n-o rostești?

S-a cumințit dorința ta.
Visez demult la noaptea-n care
Tu nu vei mai veni...

De undeva din depărtare,
Se-ntoarce corul șoaptelor nebune,
Ca zvârcolirea unui zbor,
Blestemul crește încet.
Îi simt atingerea fetidă, surdă,
Așa cum stau, cu palma întinsă
În orbirea mea.
Și îmi răsar în palme răni aprinse,
Iar din simțirea mea se naște-un vaiet singur,
Ce-și cheamă moartea îndelung.

Din nou în suflet să-mi răsune jalea,
Să zac în nemișcare multe nopți la rând,
Să uit divinul tău sărut,
Ce m-a purtat aici,
Să iert prima ta șoaptă,
Și mai ales cuvinte care nu s-au spus.

Să nu regret,
Amurgul simte-n dezolare orice gând.
Și voi dori privirea-n care iarași m-am născut,
Din nou să mă cuprindă
Acele brațe,
Care doar mângâiere mi-au adus.

Să spele lacrimile mele
Atingerile cele mai fierbinți,
Săruturile cele mai adânci,
Până când ochii orbi,
Vor rătăci cu disperare
Din gând in gând.

De-acum, toamna să domnească
Veșnic pe pământ!