În depărtări aud vibrând o simfonie,
Sunet de viori ca vântul ce adie,
Răsunând pe munți și dealuri veștejite
Ca să mântuiască inimi răstignite.

Cânta-n seninul amiezii și în miezul nopții,
Cade ca o ploaie pe mormântul Morții,
Prin piatră să răzbată în bătăi de sânge
O inimă, în ea veninul nu mai curge.

Ca briza mării vine în valuri cu vuiet
Să-mi stingă argintul din ochi și din suflet,
Cu-ale ei acorduri măiastra simfonie
Norii îi împrăștie și Luna reînvie;

Luna pe ceru-mi însângerat de apusuri
În lumea asta plină de fluxuri și refluxuri
Născute în Soare, ucise pe Pământ
De laica decepție, al viselor mormânt.

Dar toate-acestea sunt scăldate-acum în viață,
Dincolo de gheața am aflat Speranță,
Dincolo de Moarte, de sânge, de noroi
Simfonia-mi cântă până-n Viața de Apoi.