atunci liniștea a coborât peste casele noastre
am deschis fereastra
nicio lumină în orașul acesta

am văzut oameni ascunși într-o imensă tristețe
am plâns pentru ei
nu ne-au auzit și nu ne-au privit
cu siguranță cuvintele ne vor pierde în cele din urmă
neputințele vor încolți discret înspre marginea lumii

drumurile se deschid mereu și mereu
căutăm ceva ce știm că nu vom găsi niciodată elian
asta ar trebui să fie îndeajuns
pentru o vârstă mai nouă

pietrele noastre albastre se închid
pe țărmurile unor mări inocente

există un loc unde cuvintele nu mor odată cu noi
acolo unde serile au parfumuri suave
acolo unde munții sunt doar o lumină
mereu aproape departe mereu

dacă privești în urmă vei înțelege
liniștea călătorului printre cuvinte