Mormântul ei adânc
amenință să mă distrugă...
Sigur vrea să scape
dar mai tare se scufundă...
Crește cu fiecare pas al tău
și mă inundă
nesfârșita ură...

Vrea să se dezlănțuie
căci e mai ușor decât să ierte...
Deși sunt veșnic alăturate,
una-i cu spini,alta, cu flori;
o lumânare arde vie
alta se va stinge în curând
și doar speranța o va reaprinde...

Dar s-a stins încet și sigur
iar iertarea a murit...
Adierea vinovată ai adus-o tu
iar ochii tăi au aruncat cinism...
Mormântul cu flori e pustiu
iar cel cu spini l-a incolțit...
Da...ura a scăpat...

Catedrala viselor mele
e acum un întins cimitir...
Cu piatra ei grea de mormânt,
aici odihnește de curând,
iubirea...

Și-am îngropat iubirea
Adânc in sufletul meu rece
Și-am ingropat și fericirea,
Odihnească-se în pace...

Peste cimitirul negru,
cad stropii mari de lacrimi
și fulgeră mereu doar cu suspine...
Te strig...și nu răspunzi...
Te-am iubit...și nu mă crezi...
Te urăsc...și suferi...