Se cabrează ca un fulger,
luându-mă în dinți zăbală,
calul murg,
spre asfințituri se repede
și coboară.

Scutură din cap zănatec
încruntându-se
spre noapte,
roșii-s ale sale plete,
ochiul său deschis spre mine
cu zenituri mă străbate.

Bate cu copita-n moarte
și-o învie printre stele,
ca o poartă o deschide
aruncându-mă în ele.

Eu nechez turbat pe noapte
tropotind a tale vise,
mă adap din răsuflare-ți
și-ți vreau visele învinse.

Mai râzi tu acum de mine?
Este timpul să-mi dai seamă,
soarele este departe,
a intrat de mult în mamă.

Răsăriturile tale
le scrâșnesc între măsele,
nu le număra,
n-ai număr
și n-ai viață pentru ele.

Te trezești,
privești tavane,
sfințișori cuprinși în rame,
îți faci cruce peste zare,
îți faci cruce peste teamă,
de departe-n orizonturi
soarele iese din mamă.

Cântă trâmbiță cocoșii
ciugulindu-mi pielea-n oaze
izvorâte-n ciocuri roșii
Pielea neagră-mi arde raze.

Nu mai râde la lumină,
nu mai râde la noroc,
ca un cal stins de amurguri
cu-ntunericul mă-ntorc.

Pan
5.08.2002