un șir de scaune din plastic lângă un perete de gresie

acesta ar putea fi jurnalul așteptării unui metrou

la fel de bine l-aș putea intitula jurnalul lipsei de tine

privind călătorii nu mai sunt contrariat că sitcomurile
au succes
fiecare interpretează un rol

evident
nu îi poți cere unui om să se creadă copertă de carte
sau ziua de marți

de exemplu

mie îmi place să mă cred sâmbătă

sâmbătă dimineața
sub căldura trupului tău epiderma brațelor se înfioară
a mirare

sentimentul regăsirii e atât de intens încât mă simt
abandonatul zilelor lucrătoare

nimic nu vibrează lumina
ai crede că pășește în vârful picioarelor ca o balerină
ce ține în brațe un reflector

închid ochii și îmi imaginez boabele de cafea

un șir de sclavi negri așteptând încolonați să deschidem
gura
- nu suntem canibali dragul meu civilizația cere
să le măcinăm
să le fierbem
să le punem zahăr și lapte
– după caz –

ai dreptate
amăgirea stomacului este una dintre bucuriile vieții...

replica se pierde în vacarmul pe care îl face metroul
ivit din tunel
pentru o clipă
mă simt azvârlit într-o lumină tare neagră și amară