În pădure, toți copacii mi-arătau cărări spre inima ta
Fiecare colț și fiecare rază îmi șopteau cum să te regăsesc
În mituri antice, în mituri mai noi, în vocea cutremurului de inimi:
Copacii se nășteau sub ochii noștri în trup de oameni,
În mâini de luptători, care ne apărau coastele de inimi.
Dar lemnul copacilor, frunzele întinse sacrificator sub picioarele noastre
Ne arătau cât suntem de umani gustând libertatea aripilor de fluture
Și ne făcea să îl privim fascinați de putere.
Trupul ni se presară în pulbere de stele pe cer
Mai cădem din când în când pe pământ sub formă de stele căzătoare
Și atunci lumea ne înșiră dorințe
Dar noi n-ascultam de ele
Noi ascultam de noi
Și dacă doream ne puteam pierde pe ape curgătoare
Sub stânci, pe stânci
Sub pași de uimire turistică
Sub speranțe de busolă prin lume

Mai bine ne pierdeau atunci pentru totdeauna,
Pădurea, stâncile mângâiate de ape, cascadele vorbitoare cu noi!
Ca să nu mai devin stea căzătoare fără tine.