Într-o zi, o nevestică,
Mândră, aprigă, voinică,
Roagă pe bărbatul ei
Să îi dea cincizeci de lei,
Ca să cumpere mâncare
Și o sticlă de vin, mare.
Stă zgârcitul, se gândește,
Numără, iar se foiește.
Pân’ la urmă zice-așa:
“Dragă nevestica mea,
La oglindă, hai, măi fată,
Și ai să-nțelegi pe dată!”
„Bine, dar să te grăbești,
Dacă vrei să chefuiești”.
„Așa facem. Ia privește!
În oglindă, banii-i vezi?”
“D-apoi, cum! Parcă sunt verzi”.
“Din oglindă sunt ai tăi.
Ia-i pe toți, pe carne dă-i.
Eu rămân cu cei din mână.
Tu ai pentr-o săptămână”.
Tace Leana, nu se pune,
E hapsân și n-ai ce spune.
Pe-nserat, se-ntoarce-acasă,
La nevasta lui frumoasă,
Vai de lume, ostenit,
Ionică cel zgârcit.
Abia intră și pe masă
Vede o găină grasă,
Rumenită, rumeioară,
Iar nevasta bălăioară
Îl întâmpină în prag,
Zâmbindu-i cu foc și drag.
„De-unde-s banii de friptură,
Ba chiar și de băutură?”
„La oglindă, hai, măi tată,
Și-ai să înțelegi pe dată!”
Leana jos își dă textila
Și-apoi zice: „Dă feștila!
În oglindă să vezi bine.
Ce-i acolo-i pentru tine.
Ce-i aici, să ai habar,
Este pentru măcelar!”