tata ne părăsea încet încet și noi nu știam
inima lui își făcea în fiecare zi câte un bagaj
și-l ducea pe la neamuri pe la părinții lui
pe la frați mutați și ei demult dintre noi
când și-a făcut ultima bocceluță eu nu eram acasă
și-a pus-o pe umăr și-a plecat a spus că mai bine așa
să nu-l văd că sigur aș fi vrut să mă iau după el
așa cum făceam în copilărie când alergam în urma lui
și-mi spunea să mă duc acasă că nu stă mult
anul acesta se împlinesc douăzeci și patru de ani
de când a plecat și n-a dat niciun semn
auzeam că s-a întâlnit pe cale cu un tânăr
ce căra în spate o cruce mare și i s-a făcut milă
și l-a ajutat o bucată de drum apoi a simțit o durere
în locul în care l-a apăsat crucea
și i-au crescut acolo aripi numai așa înțeleg de ce
n-a mai venit acasă de atâta amar de vreme
dacă ai aripi
ai atâtea de văzut și de înțeles din lumea aceasta
încât numai într-un târziu îți amintești de ai tăi
când îi vezi venind pe cărare râzând
și făcându-ți cu mâna