Am tot udat la rădăcină
dorul triumfător de
mine însămi...
dorul de piatra-mbrățișată-n gheață
și împlântată-n luna plină
spre care lupii de iubire
își scutură în rânjet colții
muiați în sute de himere...

M-a sufocat
prea lacomul eu
de ieri și de mai mult,
hrănindu-mi sufletul cu jarul serii
în care-am ars
tot flori cu iz de vechi,
cu iz de tine...

M-am îngropat
cu uriași străbuni ai morții
în cimitir, sub crucea vie,
mi-am spulberat cenușa
înspre magme
și-a patra zi m-am regăsit –
piatră hoinară și-nghețată
trăind printr-o adulmecare
a liniștii din albe valuri
care zâmbind,
mă șlefuiesc prin biciuirea lor,
de zi cu zi...