stau în inimă, îi ung pereții continuu cu saliva ta
până se micșorează și-mi ies picioarele către răsărit
brațele spre mâine
soarele îmi arde tălpile, pielea înflorește, straturile
de sub țesutul salivei emană o nebunie rece
o boală extatică ar spune cei care au în branhii
aerul, un instrument impasibil la rotiri
la golul care dezvoltă forța de absorbție

locul e aici, pot să văd vasele făgăduinței
rodul cu miez sănătos
forța pe care o folosesc să mișc mâinile e pură
doar pe trup e un semn că aparține ignoranței de a cere
spațiu, albii și o grădină plină cu organe vii
altfel viața n-ar fi decât cu un cap mai înaltă decât mine

inima e singurul loc ce mă ține în siguranță
între corp și subteranele ce-mi sorb vlaga
dacă s-ar vedea doar picioarele și mâinile ieșind
spre lumină, n-aș fi decât o insectă împlinită, un vacuum
cu bule sinistre anticipând etapele, consecințele venelor
desprinse de centrul formelor banale

un sens necunoscut, poate nici măcar inimă nu e
tu ții gura deschisă în seara asta
prin ea văd cum se mișcă aceeași iluzie