nu v-ați găsit omul care să tacă
alungat de pe bulevarde
cânt pe străzile prăfuite acolo dorm
clădirile arhivarilor
forma tinerilor ce au dispărut sub sărut
a caligrafiat-o gerul în scaune din plastic
sau în bănci de lemn

orice stâlp îmbrățișat e o chitară acustică
atât de înalt răsună o hidrocentrală! e timpul
să lăsați totul baltă
să escaladați stâlpii
în salopetele voastre de electricieni ai poeziei

nu oricine știe să schimbe un bec fără scară
numai privite de sus
troleibuzele par ipocrite mori de vânt
în fiecare stație un don quijote
e prins călătorind fără bilet
și îmbrâncit pe ușă afară

de unde
– previzibil – curând este împins brutal în sine
nu degeaba hingherii sunt obligați să poarte
uniformă și laț
fără oamenii astfel deghizați
orașul
dar ce spun eu – pământul! ar semăna
văzut din soare
cu floarea de păpădie sau cu o vomă

de aceea cânt vouă: nu mai alergați în vitrină
ceea ce credeți orizont e un perete
nu-l vede
nu-l poate striga celorlalți decât acela
ce a aflat în el mijlocul de transport

nu vă sprijiniți de poet
și el tot călător
singură mâna lui deschisă către afară
cât timp stă aprinsă
nu e de mort