Șaptesprezece ore de tăcere,
atât a durat copilaria noastră
neștiută de nimeni;
îți mai aduci aminte ?
atât și nimic mai mult
au durat și apusurile noastre
în serile de vară târzie
în care te priveam
ținându-te de mână,
vinovați ca doi copii
care chiuleau de la școală
prin fereastra deschisă
a sufletelor pereche.
În tot atâtea ore
și nimic mai mult,
m-ai învățat să tac
și am iubit s-ascult
toamnele venind tiptil
cu frunzele lor de tâmple galbene
de amintiri…și dor.
În șaptesprezece ore
de tăcere adâncă
mi l-ai citit pe Baconsky
suficient ca să dureze
o viața și ceva,
acompaniată de depărtările
rotunde și pline
în formă de Vivaldi.
De aceea doar
din toate aceste ore
ce-mi fac tâmplele să plângă
nu vreau decât două:
cea a despărțirii noastre
și cealaltă, orfană blândă
a nesfârșitelor noastre regăsiri.