mi se văd oasele și mintea prin hainele vechi, mintea
cu miez de animal tărcat și aripi scurte
rușinea se strânge pe mâini, se întărește în jurul degetelor boante
pe care le privesc odată cu cei ce strigă, uite ce animal
te înghite, nu vezi, nu vezi cum se cabrează în timp ce
intri câte puțin ca într-un șarpe
ca într-o mamă

voi deveni o umbră, un înveliș moale pentru câteva seri
de primăvară cu ploaia cărnoasă, să te așezi pe ea și să spui
ți se văd oasele, doar oasele înșirate în pădurea trupului
să-ți fie atât de milă încât să lovești în neștire
fața zdrobită a unui adevăr, un lucru dureros
prea real și absent, hăul care te face să cazi fără oprire

gustul acesta de rugină după ce îmi mănânci vorbele, privești
zvâcnirea scurtă, dilatarea insesizabilă a organelor și contracția
mea în jurul lor, topirea lentă a stărilor
până când se poate spune despre iubire
că nu e. dar cine mai caută dincolo de nevinovăție
cine te mai simte după ce te asimilează