O clipă cu Nichita
( reluare )

Nu l-am privit pe Eminescu
decât în simpla mea închipuire
și pe coperta caietului cu linii.
Totuși într-o clipă a vieții mele,
când tânăr eram, uimit, am trecut cu privirea
peste Calea Victoriei
și-n pasul lui poetic,
l-am admirat pe Nichita.
Într-o aceeași clipă a vieții mele,
cu iubire l-am invidiat
pentru măreția lui
și-am stat locului, parcă lovit,
până ce
haina lui de lână, albă , mițoasă,
peste care i se jucau pletele,
nu s-a mai văzut.
Doar doi poeți veniseră în lume,
scoborâtori direcți din Limba română,
unul la fiecare secol,
era secolul celui de-al doilea.
Dar eu nu înțelegeam atunci,
stam doar uimit pe Calea Victoriei
și aflam fără să știu decât peste multă vreme
câte îmi spusese.
Când mai târziu am aflat ce înseamnă
iarbă,
și ce înseamnă nor și izvor,
și atâtea alte cuvinte pe care le iubise,
mi-am amintit mereu acea clipă a vieții mele
în care,
venit parcă din vârfuri de munți
și din îndepărtatele ceruri,
anonim, m-a binecuvântat Nichita.