Dar peste dar

Golgota, în Vinerea Mare

Noi, cei din Avraam născuți,
Unși neam ales al Domnului,
Ocară îndurăm ca sub pedeapsa jugului străin să stăm tăcuți,
Răbdând acvila Romei sus în templul Lui.

Urând ne-am întărit furioși, cu disperare
În spaima că-n cătușe vom pieri,
Simțeam cum strigă-n sânge nedeslușita sete de salvare,
Înțelegând doar libertatea de-a muri.

Știam că vine El și ne cutremuram de poftă vie
Mânia s-o dezlănțuim ca focul vara;
Tânjeam ca glasul sângelui ce curge-n valuri lege să ne fie,
Plătind cu lama sabiei ocara.

O, cum doream supuși să-I fim;
Lui, celui tare în războaie, slugi plecate !
Victoria noastră - cei aleși, peste noroade s-o pecetluim,
Mărșăluind disciplinați până la moarte.

Speram să ne întindem slava peste neamuri,
Și-mpărăția noastră să dureze-n veci,
Ne-mbărbătam c-acesta-i timpul sorocit din vremuri,
Șoptind cuvinte spuse-n duh de vechi prooroci.

+ + +
Era ceva ce Isaiia a zis și stăruia ascuns;
Cum munte, deal și vale Acesta va-ndrepta ?
El, regele slăvit, pomi falnici va tăia pentru că roadă n-au adus !
Lucrând ca un plugar și spini va curăța?

Timp de-astfel de-nțelesuri nu aveam,
Nouă cuvântul libertate gura ne-o ardea,
Și nu greșeam că legea strămoșească, bună, rea, o-apăram;
Știind că neamul se va stinge fără ea.

De atâta așteptare nfrigurată,
Când Ioan prorocul ni L-a arătat
Ne-am bucurat - în suflet însă bucuria se năștea secată,
Tot răsucind ce Ioan ne-a spus curat.

Vom aștepta, ne-am spus,
Afla-vom cine-i și cum vrea ca să facă,
(Deși cu toții semnul l-am văzut și-am auzit cu toții glas de sus),
Gândind că-i bine să aflăm întâi de-o să ne placă.

+ + +
Ceva simțeam că nu se potrivește,
Că n-avea fulgerare de oțel privirea Lui,
Și lin pășea, și gestul îl avea ca preotul în templu când cădește,
Vibrând de strălucirea Duhului.

Ne-au ars cuvintele pe care le-a rostit
Despre cei blânzi ce moștenesc pământul,
Pe noi, cum stam cu arcul pregătit, ca pe roman să-l fulgerăm cumplit,
Pândind când va veni și pentru noi momentul.

Și Libertatea noastră cum o-nțelegea
Căci El spunea că liberi ne va face Adevărul?
De când e lumea noi știam că libertatea cu tăișul fierului se dobândea,
Plătind cu prețul sângelui ce curge, tot poporul.

+ + +
Ce dar avea cu toate acestea vorba Lui!
Cum sufletul creștea în sine viu și tremura!
Stăteam răniți de spusa blândă, ce se-înfigea-n păcate ca un cui,
Simțind cum degetul lui Dumnezeu ne atingea.

Însă întreaga lume o-ntorcea pe dos;
Pe cei puternici de mărire-i despuia,
Celor săraci povara vieții înglodată-n lipsuri le-o socotea folos,
Și surâzând averea toată-a lumii, ca pe-un nimic o socotea.

Vorbea apoi de lucruri grele, neștiute,
Ca unul care toate le cunoaște bine,
Și pilde nențelese se frământau mereu în minte-neadormite,
Săpând în inima poporului fântâni cu apă vie pline.

Că-i înfiera pe farisei vicleni că sunt,
Bine-a făcut, căci prea se-ndestulau,
Pe când poporul suferea robit de dări prea mari sub jugul crunt,
Simțind că cei mai mari fățărnicind trădau.

Pe saduchei certatu-i-a că-s rătăciți,
De rostul plin al legii vechi străini,
Și-avea dreptate, căci prea erau la cap de vorbăreții greci robiți,
Voind ca în Sinedriu să fie ei stăpâni deplini.

Împărăția cerurilor ce urma să vină,
Spunea că nevăzut curând va și veni,
Dar noi luptam ca pe pământ să o vedem acum venind deplină,
Jurând că pace până atuncea nu va fi.

Legea care ne-a dat-o nouă Moise,
Ce-i drept și ce-i nedrept ne spune,
El, iertător năștea-ntrebări despre ce-i rău și bine-n pilde nențelese,
Umplând de păcătoși iertați această lume.

Ce mai rămâne atunci din Sfânta Lege ?
Pedeapsa pentru rău trebuie plătită !
Căci dacă ierți orice și cei săraci sunt onorați mai mult decât un rege,
Lovind, vei șterge Þara-aceasta ce-i cu greu de moși clădită.

Și-o lume de nevolnici va stăpâni pământul,
Oi ce se-ndreaptă jalnic spre tăiere,
Viteji cu spada-n mână, ce-au făurit istoria pe cai zburând ca vântul,
Pierind, sunt doar o viață prăpădită pe-o părere.

+ + +
Dar ce lumină-n ochii stinși din stânga mea !
Și cât curaj să stai pe cruce pentru bunătate...
Ce înțeles adânc să suferi pentru cel ce înjurând să te zdrobescă vrea,
Gândind că poți să cureți totul de păcate.

Ș-apoi ce lucruri a făcut Acesta printre noi !
Să vindeci orbi și șchiopi și îndrăciți și ciungi,
Pe omul putrezit cu voce tare să-l scoți din moarte-n viață înapoi,
Știind că tot ce ceri să împlinești ajungi.

De ar putea Acesta să ne dea la toți în dar,
Când am plecat din rai tot ce-am pierdut ,
De boală, slăbiciune, de durere și de dor nu vom avea habar,
Trăind viața doar ca veșnic început.

Ce dor s-ar stinge-n suflet când am ști
Ce-i Adevărul, Viața ce-i și care-i Calea!
Un dar mai mare ca lumina aceasta nimeni n-ar putea primi,
Gustând Sfințenia, din sfințenia Celui ce-nroșește zarea.

Ce mai înseamnă atunci și neam și vitejie,
Căzut în fața frumuseții cea dintâi ?
Și ce se poate compara cu-a Harului deplină armonie,
Punând în loc de chin o jertfă căpătâi ?


De tot nimic atunci nu mai înseamnă,
Că-s răstignit pe cruce ca un blestemat,
Și nu mai dor așa cumplit piroanele ce-mi stau în palmă ;
Murind în chin, de Ceruri m-aș simți chemat.

Și setea ce mă arde-n ochi și-n cerul gurii,
Și chinul greu ce-mi frânge trupul tot,
Înrourate, ca floarea dimineața s-ar potolii-n răcoarea împăcării,
Sfârșind așa, sfârșitul demn aș ști să pot.

Voi face dar o rugăminte cât o viață
Spre Cel ce stă pe cruce ca și mine-n stânga mea;
Doamne, Cel ce spre junghiere, ca un miel te-ai pus poporului de față,
Pomenește-mă când vei veni-ntru-mpărăția Ta.

+ + +