Mulți spun: era mai bine înainte
de-a fi dospit încet un dor de haos,
când tineri sau copii fiind
sugeam ca laptele speranță vie

dublați în apa clară a mirării
aveam atâta vreme să ne naștem,
să proiectăm idolii fragezi încă
și mai ales căderile de monștri

tot mai puțini acei care nu uită
la deșteptare visuri colorate:
rumorile tot mai aproape însă
dau hrană nesătulelor vocale

iar vămile deschise sorb popoare
ce nu știau ce-i dincolo de zări,
nomazilor le crește rădăcină
și își înaltă ziduri fără noimă

cei însetați de pace amuțesc
sub vuietul de hohote-ecouri,
miopii încruntați răstălmăcesc
învățătura cărților străbune

iar timpul, parcă drept odinioară
se trage leneș în vârtej de melc,
se apleacă axa lumii tulburând
oceanele iar aerul îneacă

e tot mai greu de respirat acum,
speranța e un pițigoi în cușcă,
mulți spun – era mai bine înainte
de-a fi dospit încet un dor de haos...