Rămâi mereu o floare, din lunile de mai,
Cu gura-ți zâmbitoare și vorba-ți după grai,
Să te privesc și-n vise, când somnul mi-o fi greu,
Pe cât ești de suavă să înflorești mereu.
Puține știi de mine, dar… nu mă știu nici eu,
Zadarnică mi-e ruga. La sânu-ți nu mă ai.

Eu te-am iubit femeie! Te voi iubi oricând,
Căci mi-ai intrat în suflet și-mi rătăcești prin gând.
La ce și amintirea părerilor de rău
Când vorba ta se duce ca apa din părău?
Ai comportarea sumbră iar egoismul tău
Intrece orice noimă. Eu…Mai trăiesc sperând.

Și… Dacă azi sau mâine, de jale o să mor,
Să îmi citești terțina în văzul tuturor.
Þie să nu-ți mai pese, cum nici nu ți-a păsat
De jurământul sacru pe care mi l-ai dat.
Nu vrei să-l știi? Sau poate l-ai uitat,
Cum ai uitat și ruga sărutului de dor.

Când soarta mă va duce pe drumul cel de veci,
Să vii totuș cu mine, sicriul să-mi petreci.
O lacrimă fierbinte să-mi lași la căpătâi,
Să-ți răscolească-n suflet iubirea cea dintâi.
Apoi…Să-ți cer iertare. Cu asta să rămâi.
Eu să-mi continui somnul între pereții reci.