Da-mi voie sa-mi razbun gandurile prin cuvinte, caci astfel liniste eu pot avea.
Ce stii tu??? cel ce strabati cu privirea fiecare cuvant scris, ce hartia o ucide...ce stii tu??? ce cauti sa-mi regasesti fiecare gand de-al meu printre cuvintele ce cu teama se lasa deslusite.
Ce stii tu??? Cel ce imi critici cuvantul, dar mai ales ideea.
Dar ce ai trait tu??? ca sa-ntelegi obsesia mea de ideal si perfectiune.
Dar cine esti tu??? ca sa-mi explici fiecare sentiment, ce o anume fraza dezveleste, ce cuvinte pot traduce sentimente, si ce motivatie am eu a scrie astfel de idei atat de indraznete si provocatoare de putina rautate.
Stii tu oare??? ce a simtit inima mea cand hartia a cazut prada ideilor mele, ce plang prin anumite cuvinte, ce zgarie si rup fiecare particica din simplitatea ei.
Te intrebi se pare.Cine sunt eu? de imi exprim indignarea cu atata indrazneala.Da-mi voie sa-ti marturisesc,tie cititorule….EU sunt insusi obsesia.Eu sunt stapanul creatiei mele.EU am inchis cuvintele in eterna pastrare, ce hartia o ofera.EU sunt stapanul frazelor, pe care TU cu o oarecare greutate le vei deslusi, eu sunt stapanul ideilor, idei care iti vor tine mintea ocupata pentru o clipa in timpul universului.
Fiecare clipa petrecuta in citirea randurilor mele, si incercarea de a intelege ce se afla in spatele zidului creat de cuvinte si simboluri, imi implineste idealul.Acela de a ocupa macar o clipa din viata unui om.
Pentru mine secundele pierdute de cititor reprezinta cea mai mare realizare.
Daca zidul meu va fi strapuns de ,,intelegere” atunci voi fi mai bucuros, caci Tu vei aprecia secundele pierdute in ridicarea obstaculului

Nu am stat niciodata sa ne gandim cate lucruri incredibile se intampla in jurul nostru.As spune ca dragostea este printre ele.Dar ce elem ce apartine naturii poate demonstra cateva lucruri persoanei iubite?
Revenind la ideea mea.O noua zi a inceput.E dimineata.Nu conteaza ce zi a saptamanii a stapanit imprejurimile, caci toate sunt la fel.Sorele rasare, soarele apune.
Ma plimb.O adiere de vant imi indreapta privirea, si observ cum o frunza cade atat de simplu, si cu usurinta ajunge pe pamant.
In caderea ei, nimanui nu-i pasa , nimeni nu pare deranjat de acest mic eveniment.
Nimeni nu o prinde in palme,caci caldura si delicatetea lor ar fi usurat drumul.
Cum a inceput totul?
Nimic nu a fost.Doar crengi singuratice,uscate,lipsite de sens, si nici macar un soare gol nu poate sa le-ndrepte, caci nori il ascund.
Ele singure dorm, si nesigure stau sa se rupa sub bataia vantului.
Miracol…sub bataia soarelui fara nori, un mugure timid isi face aparitia.Usor curajul lui il ajuta sa devina o mica frunza, care vede pentru prima oara razele soarelui, dandu-i posibilitatea ca el sa creeze culoare.
Usor ea creste, si devinde de un verde impecabil ce atrage privirile trecatorilor, si poate pe o banca, sub imaginea verdelui aprins, doi se aseaza.
Ce se intampla…?
Totul trece…si ce a fost odata frumos acum e fad, lipsit de culoare.Nori au oprit soarele, si in lipsa lui frunza devine nesigura(isi pierde inocenta), si se ofileste.
Nimeni nu o sa inteleaga tristetea ei, nimeni nu o va observa.
Copacul e neputincios.Frunza se desprinde in bataia nemiloasa a vantului.El taie amagirea si grabeste drumul spre infinit.
Ea va cadea in jocul vantului, descriind miscari neintelese.
Sub indiferenta si neglijenta, nepasatoare,ea va atinge pamantul.Acolo sfarsitul o va cuprinde.
Incredibil nimeni nu observa caderea ei.Dar in zilele cu soare,caci acum el se ascunde printre nori, oricine o admira pentru imaginea si umbra ce o crea.
Dar sa nu uitam un lucru important: pe vremea cand linistea domina peisajul , acompaniata de un soare tandru, ea privea spre orizont si a inteles adevarata sa menire.Pentru cine? (“pentru cine vrei sa mori?”)
Vrei sa observi nepasarea?
Acum nimeni nu isi aminteste sentimentul ce ea odata il crea.Nepasarea continua
Ce voi face….?
Eu nu voi renunta, si chiar daca vei fi fada, trupul tau obosind odata cu trecerea anilor, eu langa tine voi fi, amintindu-mi sentimentele pe care le-ai trezit la viata.Te voi cuprinde in palme, si nu te voi lasa sa simti indiferenta lor, caci ei iti vor aduce sfarsitul, asemeni frunzei ce adoarme in bratele pamantului necrutator.
Doresc ca sufletul tau sa-l tin langa al meu, si sa nu-l las sa cada.Iar daca frunza va atinge lanaga mine pamantul, trecand de palmele mele, sub bataia vantului, atunci voi plange, si dintr-o mica frunza va rasari o floare, numai si numai pentru inima mea.
Orice ar fi, si orice s-ar intampla, eu te voi tine langa mine, si doar langa mine vei renaste
Lacrimile noastre au creat un rau.El s-a involburat, si in jurul lui predomina tristetea, si usor usor, asterne o liniste si o ceata subtire.Nori au venit si au facut-o si mai densa.
In jurul nostru exista multe umbre si nori deasupra noastra plutesc. Sfideaza.Dar, iubirea noastra a creat o piatra pentru a tulbura apa din jur.Piatra s-a scufundat, si cu regret ma gandeam.Insa, ea din adancurile apei s-a transformat in munte si a spulberat orice urma de nori de pe cer.Ca o patura frunzele acopera apa, ce inca se incapataneaza sa dispara, insa ea a reusit in cele din urma sa infloreasca copacii, pentru ca ei sa se ofileasca din nou spre a aminti tristetea inceputului.Nimeni nu poate catara muntele, deoarece ei nu pot intelege de ce copaci ofilesc.Oare de ce?
Sunt asemenea unei petale, care din mireasma florii se desprinde, si usor in bataia vantului, cunosc amorteala, si nu observ cum culoarea va dispare.Cum unic nu mai sunt nu ma mai diferentiez de celelalt petale, voi fi asemeni frunzelor, atrag din suferinta lor si cunosc ambitia lor.De a se desprinde din copac, spre a cunoaste adierea vantului.Doresc sa zbor alaturi de el.Dar egoist, amagit voi fi ai alaturi de o singura culoare, nu voi mai cunoaste orizonturile, dar nici culorile, dar nici raza de soare.
Simt ca am sa devin una cu umbrele.Imagini nu voi mai crea.Oare de ce? Parca nu ma mai diferentiez de ceilalti.Nu mai sunt original.Cel putin asa simt.Dar cum ma percep ei? Ca un frate poate, pentru a deveni unul de al lor.
E mare setea mea.In loc sa inspir idei, eu doar le inchid in mintea mea…si atat… In loc sa te fac sa suferi alaturi de mine, alaturi de obsesiile mele…eu nu simt nimic.Cantecul este inlocuit de liniste, timpul trece fara sa crute, nici macar pe mine….
Ce se intampla??? Visez…oare m-am indepartat de tine? Nu. Inca mai simt lacrimile ce au curs pentru mine, si urma lor greu apasa pe obraji mei.Am plans cand visam pentru simplul fapt ca inimii ii era frica sa nu te piarda.Nu ma pot indeparta de tine.

Ma aflam intr-o incapere goala, rece, lipsita de idei.Pereti descriiau peisajul unui munte de pietre.Ideile ma hranesc, imi dau viata si ma fac sa creez.Totul porneste de la o idee.Ai ideea, restul vine de la sine, daca nu, chinuiete sa o obtii.Ideea creaza creatia.Nu cred ca intelegi mare lucru din ce scriu, dar incearca sa gandesti ca mine si vei intelege.Acesta e raspunsul meu.
Revenind in lumea mea.Am stat intr-o incapere goala si rece ce respingea orice idee si orice izbucnire a sentimentelor.Nu poti supravietui in lumea ta acolo.Aici vei fi schimbat.
Si in lucruri (locuri) imposibile gasesti idei, problema e sa stii sa cauti, sa gasesti in ceva trist o frumusete si sa o transformi in floare.Totul incepe din lacrimi si tristete.
Ma aflam inconjurat de 4 pereti reci si goi, strapunsi de o umbra intunecoasa (intunericul).Nu reuseam sa ii deosebesc.Inconjurat de ei linistea ma caracteriza.
Deasupra, tavanul, ce nu lasa razele soarelui sa treaca.Nu poti privi spre cer, spre eternul ideal.Nu te lasa sa vezi pana unde ajunge dragostea ta.Te impiedica.E un obstacol al mintii.Dar oare de ce?
Si stai in genunchi, si cercetezi, in jur privesti, observi podeaua rece, pavata cu pietre, ce tine raceala in ele, si provoaca fiori de durere si amagire.
Totul este intuneric,lumina si ideea nu strabate.
Observi o fereastra care proiecteaza pe podea o imagine nereala, virtuala, transformata in diferite unghiuri, si asezata pe umbre.Ai tendinta de a crede ca fereastra e scapare, de fapt e durerea imposibilitatii iesirii.Ofera iluzia unei lumi, unde tu poti fi dincolo de orizontul ce ea il ofera,dincolo de munti ce inving cerul si il strapunge.Lumea exista, dar nu numai ca fereastra nu te lasa sa pleci, mai mult iti hraneste sperantele desarte, ca intr-o zi tu vei fi acolo, liber, sa te bucuri de adierea vantului, de linistea ce o ofera.
Totul e o amagire generatoare de imagini si visuri desarte.Ofera ceva frumos de vazut, ceva trist de trait.
Fereastra hraneste frica ca tu nu vei scapa niciodata din acea incapere.Te vei trezi si vei realiza ca tu nu traiesti ce ea arata, ci esti prezent in acea camera, unde continui sa simti podeaua rece, si pietrele dure, ce nimic nu vor lasa sa creasca(asta ar inseamna viata), nimic nu strapunge raceala lor.Deasupra se creaza ceata.Eu sunt cald insa nu stiu cat timp speranta mea va mai hrani caldura.Nimic nu pot gasi aici.Nici macar gandul nu poate trece de fereastra caci el se va intoarce respins de indiferenta si neglijenta.
Chiar daca un gand voi alunga pe fereastra, cine va fi acela sa auda vorbele unui nebun obsedat de pasiune.Probabil nimeni.
Trist am inceput sa plang.tot ce imi doream; o floare in mijlocul umbrelor, dar era imposibil sa creasca asa ceva acolo printre pietre, unde dragostea este lipsita, sau unde apa nu poate sparge piatra (eu nu realizez minciuna).Lacrimile curg.Numai sunt cald.Iar plang…doresc acea….
Nici macar gandul sau speranta sa devina mai puternica nu poate, este slabita de asemanarea peretilor.Confuzie.
Cum pot supravietui acolo?
Iar plang, si sper, si ma rog, chiar daca ultimul minut de rugaciune ma va slei de puteri.Eu continui orice-ar fi.
In realitate eu am invins, deoarece aici s-a nascut speranta si gandul meu, si din lacrimi rasare un trandafir de un rosu aprins, precum buzele tale aromate ca picatura diminetii.
Si ma intreb cum oare?
Sa nu uitam un lucru simplu.Deasupra tavanului se afla cerul (infinitul), iar n mijlocul lui se afla soarele.
El isi trimite razele, insa ele nu strapung piatra, dar se lovesc de ea.Chiar daca loviturile sunt minime, ele exista.Si puterea pietrei se transforma in slabiciune, si ce este in slabiciunea ajunge dincolo.
Sun podeaua de pietre este pamantul, locul de unde totul a inceput si va incepe.Piatra sta pe pamant, el e suportul ei,depinde de el.Numai el o poate invinge.Orice lacrima ajunge in pamant,si imandoua imbinatevor crea.
Fereastra se afla pentru a testa credinta si integritatea sufletului tau, si daca tot ce vezi injurul tau te va face sa suferi, si mai ales sa realizezi ca esti slab, atunci vei sti ca esti vrednic de tot ce e dincolo de ea.
Camera mi-a apartinut, dar a aparut trandafirul.Am parasit-o pentru a suferi alaturi de ea(dragostea mea).
Sa nu uitam niciodata ca ce se naste in suferinta, continua in suferinta.

Acum desprinzandu-ma de randurile mele as dori sa ating imaginatia transformata in pagini de incercare.Dragostea (amorul, placerea).
Placerea plange alaturandui-se pasiunea ametita de confuzie.Cand doua trupuri nu se ating.
Doresc amor, salbaticiunea pasiunii, extazul provocat de dorinta.
Amorul e asemenea anotimpurilor.E inghetat precum iarna o face, devine calm si usor infloreste precum primavara, apoi va exploda in frumusete si culoare si caldura va stapani trupurile, apoi frante vor cadea precum frunzele toamnei.
La inceput e zapada.Totul pare inghetat.Nimic parca nu mai renaste.Pana si dorinta nu se mai misca.A inghetat odata cu norii care nu mai strabat cerul, ce obositi de atata drum s-au oprit.Dar usor trupul se dezgheta, la fel si dorinta, precum turturi de gheata, precum cristalele ce se transforma in stropi de apa, desprinse din ramurle frunzelor amortite.
Apare usor caldura.
Cerul e senin.Nici urma de adiere de vant, nici frunze nu cad, deoarece au incheiat legamantul nemuririi cu pamantul.Nici un nor nu tulbura cerul.Pasarile alaturi de umbra se odihnesc.O liniste atata de frumoasa, apoi usor trupurile noastre prind bataia vantului, ce usor creste.Iarba se inalta incet, incet pana cand placerea atinge culmile extazului.
Nori voi domni cerul, o vijelie se anunta.Se pare ca trupurile nostre se lupta in dorinta obtinerii placerii, buzele noastre descriu parfum de floare.
Mangaierile urca usor spre varfurile muntilor, unde vom gasi flori rare, vom gusta din ele si vom cunoaste senzatii nebanuite si neatinse.Am putea spune ca am ajuns la inaltimi.Nu vom putea controla vantul, dar nici ploaia de sarutari si mangaieri ce se abat asupra noastra.Lupii vor urla auzind bataia vantului, si puterea lui ce darama copacii.Murmurul ruperii lor va da nastere unor sunete rar auzite.
Obositi vom astepta urmatorul moment cand vantul va bate din nou cu putere, si florile vor incepe sa infloreasca simtitnd in jur parfumul deosebit al caldurii ce se apropie sa ne copleseasca.

Nu stiu ce zi e azi, ce luna a stapanit anul, si nici ce anotimp a coplesit natura.Confuzia e prea mare, gandurile sunt prea multe, soaptele se suprapun.Trebuie sa fiu atent la detalii caci doar ele ma vor duce la tine.Traiesc in realitatea descrisa de dragostea noastra!

Ne-am intrebat vreodata de ce el si ea nu stapanesc cerul? Care ar fi povestea lor? Cine ar putea sa o spuna?
La inceput din intregul univers doua stele sau iubit.Era ceva rar intalnit, am putea spune nemaintalnit.Amandoua aveau idealuri diferite:una dorea sa nu se stinga,alta suferinta(iubirea ca suferinta).
Si totusi se iubeau incat nimeni nu avea puterea sa-i desparta.Nimeni…in afara de ei,pentru ca nimeni nu putea intelege ideile lor,lucru ce-i facea de neatins.Si s-au iubit unul pe altul in raze,in lumina,in sarutari calde…
Dar o dragoste atat de mare cere un sacrificiu la fel de mare.Sacrificiul lor a fost idealul:2 idei…transformate in obsesie….; una dorea suferinta , intelesese ca intunericul crea.Dorea sa-l inteleaga.Cealalta dorea numai rasarit sa cunoasca, sa straluceasca mai mult decat toate celelalte.Sa devina simbol, si prin stralucirea lui sa fie un exemplu pentru celelalte, observand ca universul nu era luminat destul.Dorea sa invinga bezna.
Amandoua au vorbit, in incercarea de a se convinge unul pe celalalt.Una dorea sa vina alturi sa straluceasca impreuna, cealalta dorea apusul, dar nu singura ci tot impreuna.
Stii tu oare ce s-a intamplat? Eu stiu atat: sacrificiul a fost, iar in urma luii un ideal a fost atins.
Astfel au devenit: el un maret astru cu dorinta de stralurice, iar ea cea cu dorinta de cunoastere a devenit inchiderea ochilor, regina universului care inca reflecta povestea ei in imaginatia lor.Ea tristetea neinteleasa, el sclipirea ambitiei.
Multa durere a fost si va mai fi.Amandoi s-au razbunat pe pamant, iar din povestea lor, sau nascut ploi de stele.Intr-un spectacol de cculoare, simplu, asemanator lui, si pe un fundal descris si creat de ea.
Inainte de razbunare el a creat ziua, iar ea noaptea, unde toate ideile nascute ii apartin.
El a supus aproape totul.A facut ca orice lucru sa depinda de caldura lui.Cum nu a putut avea libertatea de a alege, datorita idealului sau , s-a razbunat, totodata implinind impartasirea suferintei.Atat de mare e stralucirea ideilor lui.
El arde cu puterea sa imprejurimile, razele sale pot orbi, pot distruge.Creaza imagini, sperante si iluzii.Ii lasa pe saraci oameni sa creada ca pot ajunge ca el.
A jurat sa nu creeze cuvantul ci sa afunde totul in tacere, asemeni lunei, ce nu creaza cuvant ci doar misterul suferintei, purtand gropi din ce in ce mai mari pentru a face loc lacrimilor care altfel s-ar pierde in univers.
Caldura lui sufoca, ucide aerul, provoaca incendii, intretine focul.Frunzele le ofileste, fiind crud cu copacii pe care incearca sa-I doboare luandu-le ce-l mai de pret dar: coroana, aromonia de culoare.Le-a dat iluzia ca pot proteja, dar nemilos creaza anotimpurile.
Florile le ofileste.Nu le accepta vesnicia parfumului si a zambetului.El da cea mai buna definitie a efemerului, a ofilirii…caderii…privirii.Razele lui lovesc apa, lasand in urma sclipiri orbitoare.
Si totusi nu poate stapani totul.Cu ele(razele) studiaza fiecare strop de ploaie, cu ele creaza cea mai frumoasa armonie de culori, cu ele descrie modul cum dragostea uneste in perfectiune si continuitate doi indragostiti.
Luna, in tristetea ei, afundata, a vrut sa inteleaga intunericul, astfel noaptea stapaneste.Pare ca inca mai tine la el.Se lasa luminata.
Dragostea lasa urme adanci.Probabil idealul cere un pret.El nu va dainui vesnic, iar disparitia lui, va fi o tristete absoluta, inghitind pe toti cu ea.Ceea ce pare vesnic, de fapt prin legaturi e efemer.
Un lucru deosebit e ca, stelele au dorit sa inveseleasca luna, dar au devenit si ele o parte a tristetii.Au ales o tristete neinteleasa decat o stralucrire efemera.
Luna se rabuna si ea pe pamant, creand linistea, cuvantul este inchis, devine generator de obsesie.Da drumu la imaginatie, creand monstri si demoni.
Ea creaza ceata, pentru a se ascunde de priviri, dispare usor in ceata.
Ceata nu cruta, creaza imposibilitatea orizontului, limiteaza, si il da uitat, pentru ai demonstra ca puterea lui e conditionata.
Puterile lor se regasesc in alte elemente ale naturii.
Ceata si norii, ii ajuta pe cei doi sa se intalneasca, fara ca ceilalti sa ii observe, fiind preocupati de imprejurari.Ei inca se iubesc si poate dragostea lor e de putini inteleasa si de aceea nori si ceata o face si mai neinteleasa, ascunzand detaliile.
Viara a luat nastere datorita luminii, iar datorita lunii, eu sub ceasul ei, astern acum aceste randuri.Inspiratie ei mi-au fost, pentru a uni gandurile mele in cuvinte, si in incercarea de a te impresiona.
Drumul spre ei e anevoios, dar sa gasesti povestea celor doua stele e si mai complicat.ele au schimbat pamantul.
Soarele imi lumineaza drumul spre tine, si prin petale presarate ma invata sa nu fac aceleasi greseli.Sa nu cunosc caderea frunzelor, dar nici sa o provoc.
Luna ma testeaza cu suferinta ei, cu intunericul provocat de ea.Trebuie sa gasesc lumina in bezna noptii.Imposibil as spune, dar tot ce trebuie sa fac e sa inalt privirea.
Un mic amanunt doresc a preciza.Exista o floare care infloreste noaptea.Sa fie oare o dovada ca cei doi inca se iubesc?

Esti atat de frumoasa incat cuvintele invidioase nu ma vor lasa sa te descriu.Dar eu le conving, spunand ca ele vor pastra amintirea zambetului tau.

Amintirea se leaga printr-un fir de ata de realitate, pe cand fantezia se leaga cu nori de realitate.E un lucru dificil sa inchizi gandurile, trairile, sentimentele in cuvinte.Dar si mai greu, e , ca atunci cand alte priviri vor cerceta randurile, usa sa se deschida, si gandurile tale sa fie percepute de ochi lor, care vor transmite mintii misterul

Mie frica ca in ochi sa te privesc in ultimele clipe de furtuna, caci am sa-l urasc pentru simplul fapt ca m-a facut sa inteleg de ce petale cad desprinse din tendinta stralucirii, sau motivul bobocului de floare ce se lasa inflorit de o raza de soare.Si totusi pierde nemurirea .Pentru ce? ma-ntreb gand ce-mi apartii si ma torturezi in fiecare anotimp al noptii mele.Pentru ce? tu privire ce te simti ca in desert ca incerci sa le strabati.

Ce pot spune sa-ntelegi ca stropi de ploaie ne coboara usor intr-o alta lume, unde frumosul renaste din stralucirea odinioara ofilita.Incearca…cu pasii marunti…sa-ntelegi ca lacrimile afunda dragostea noastra in adancul sufletului.

Eu te iubesc mai mult decat primul nostru sarut, dar daca as zice asta as minti, pentru ca iubirea de la inceput nu poate fi comparata, si nici cea din urma.
Cand primele cuvinte vor fi rostite in intimitate, si in jurul lor se afla simboluri si lucruri aparent intamplatoare, ai in fata ta dragostea
Cand stropi de lacrimi au jurat ca nu or sa mai curga, am stiut ca juramantul lor va fi calcat in picioare de cineva sau ceva, mult mai puternic.
Cand inima mi-a jurat ca se omoara, nu am crezut-o, si drept razbunare m-a torturat in tacere pana in ziua in care te-am cunoscut.

In orice simbol gasesti o poveste, iar in orice poveste se ascunde un ideal.