el desena cu voce tare hotarul
dintre pământul subțire
și văzduhul întredeschis.
când închidea ochii zâmbea
celor dinăuntrul său,
când deschidea ochii zâmbea
celor din jurul său.
nu conta că bețele-n roate îi înfloreau în față
câtă vreme vedea cum dinspre el
pornea la aceeași oră în fiecare zi
drumul spre munte.
avea grijă de un prunc.
îl ascundea în sânul naturii.
era unul dintre cei mai buni prieteni
care din cauza Cernobâlului
întinerea cu doi ani pe an.
soarele era un burete imens
ce absorbea umbrele lumii așternute sferic sub el.
drumul spre munte avea un nod
pe care nici o fugă de orice culoare nu-l putea dezlega.
al doilea gând era să se întoarcă acasă
înainte să se rătăcească.
devenise ascuțit.
ceilalți credeau că a îngenuncheat
în rugăciune pentru a străpunge cerul decolorat de secetă.
nu era sfântul Ilie, nici alt sfânt.
roșea că nu-i reușise nici o minune.
nici măcar o simplă scamatorie cu cărțile de joc.
drumul spre munte dispăruse.
de acord.mergem acasă