îți place cum te-nghite orașul ăsta în fluxuri de beznă în valuri de haine
în el îți arunci zilnic extremitățile ca pe niște zaruri pierdute în jocuri obscure
vei eșua în brize prăfoase printre pomi cu respirații chircite de var
o să te brăzdeze melci fără case vei fi orfanul ce-și poartă pe brațe
copilul de sânge comun ruginit în fund de epave
orașul te îneacă-n neon lângă vitrine lacoste și esprit
algele lui sunt oameni ce te-nvăluie cu aure de lumină piezișă
armoniile nu mai ajung la tine decât amortizate de kitsch
în coadă îți urcă tresăriri de pești spadă ambalați în congelatoare bmw și saab
trupul o să ți se termine sterp printre valute și vile luxoase
și nu știu de ce îți tocești solzii în mișcări circulare de caracatiță oarbă
când eu sunt aici liber atât de aproape, mai sus doar câteva trepte evolutive distanță
neauzit îi strigam de cealaltă parte a geamului, prin apă mi-a zâmbit deformat
mi-a ciocănit în acvariu cu unghiile lăcuite invariabil perfect
îi distingeam destul de clar ceasul breitling


te văd uitându-te în tăcere prin apele nelocuite ale camerei mele mi-a spus
mă flatează tentativele tale de om