cartea în care am învățat să scriu și să citesc
a fost Zdreanță

tot ce a urmat apoi de la ea mi se trage

mai ales cantinele spălătoarele mai ales
dormezele cu arcuri ale dormitoarelor comune
în care nu adormeam de frica
de a nu mă visa fugind

întâmplările s-au succedat spre uitare și eu
țin între dinți soarele ca pe un ou fierbinte
pe care Eterna Cloșcă a cuibului de litere
mi l-a fost dat spre învățare de minte

când văd pe stradă polițiști tresar
uneori simt că ascund în mine un călugăr
săvârșitor de crime de ce
mă urmăresc din priviri jucăriile din vitrină

unii
fără case întru bucuria copiilor necunoscuți
alții
călători către chilii ce nu au fost încă săpate
ci doar așteaptă în muntele din sufletul mării

numai sub vuietul iertării pot înțelege cum
toate viciile din lume nu mă vor preschimba
în sfânt

aceeași plămadă: eu și veninul –
asfințim peste geamuri vindecând otrăvind
trecutul