Ca pe o eprubetă cu întuneric
Așez viața pe stativul memoriei.
Aprind focul mic al amintirilor.

Genunchii de cretă ai vârstei
Punctează vegherea. Și ce văd?

Dincolo de scântei
Bulgărele rostogolit al tăcerii
Strălucește asemenea unui fruct
Cu viermele singurătății în miez.
Metalice, cad broboane de gheață.

Lichefiate, vin umbrele faptei-
Purpură stinsă. Fug dintre lacrimi.
Alunec în somn, limpezit:

Atât de gol e paharul
Că nu mai rezistă-
Secat ca o mlaștină crapă.

Încă mai bate inima mea.
Ca un ciot de aripă:
Încotro vrea să zboare?