Ploua teribil, era seară,
Asta acum vreo șapte ani,
Pe sub umbrelă, prima oară,
Doar ce-am dat colțu’ pe Lipscani,

Când am văzut-o, se-nopta,
Ne-am înțeles din trei cuvinte,
Parcă pe mine m-aștepta,
La patru poli, mi-aduc aminte ;

Am dus-o-acasă ca și-un fur,
Părea străină-n casa mea,
O săptămână-n șir, v-o jur,
Prin gând nu m-am atins de ea,

Acuma, dup-atâția ani
Chiar de Pământu’ de se surpă,
N-aÈ™ arunca-o nici pe bani,
Sau cum fac alții, ca pe-o cârpă ;

Mă iau fiori când o dezbrac,
În umbre tremurând, apoase,
O zi întregă parcă zac,
Pe piele-i simt a ei mătase,

Când vine seara, e urgie
Și o declar fără rușine
Că cel mai mult îmi place mie
Atunci când ea este pe mine ;

Cobor din bloc, la câte-o tablă,
Vecinii iarăși fac baloane,
Le iau la marțuri (!) treaba-i oablă,
Când sînt cu ea au ghinioane!....

Acuma io, mă dau și mare,
În dungi, cu guler kimono….
Cine papucii mei mai are
O pijama așa mișto ?!

Valeriu Cercel