și la capătul străzii mă opream de fiecare dată
printr-o tăietură în asfalt priveam
umilirea ierbii vinete

ghemuită ca o frumusețe destinată nevederii
rupeam fir cu fir să îmi acopăr miile de riduri
unul ești tu înalt și enigmatic
unul este copila cu însemne pe frunte
un altul pruncul cu pumnii prinși definitiv de vânt

așa mă roteam printre lucruri într-un oraș
unde ierburile deveneau vene
și venele se rupeau dinspre mamă

ea nu mai știa numele-tatălui ea nu mai avea trup

când adâncul îi devenea suprafață cobora în mine
își răsturna pietrele ca într-o prăpastie
le primeam cum am primit în somn cutia din lemn moale
în care nu voi afla nicicând ce destin stă închis

străzile se întâlneau magnetic spre port
ridurile mele urmau corăbii
tot mai în larg purtate de ecouri
îți rosteam numele așteptând fără trecut și fără viitor
să ne transformăm noaptea în ochii delfinului