Vârstele vin și se duc
goale
ca telescaune
deasupra unui hău fără fund.
N-ai habar de va fi
noapte sau dimineață
inevitabil ajungi
la celălalt capăt de viață
unduit, ca apa pe prund.

Mi-adun puterile
precum pescarul plasa grea de pește.
Ciclopic, un ochi ne pândește.

Îmi pun deoparte o zi
o agăț în cui s-o privesc mai bine,
după un timp ea devine
natură moartă,
memorie înrămată peste care-o muscă
se plimbă indolent -
viață îmbâcsită de praf,
pe la colțuri impăienjenită,
deopotrivă urâtă și iubită,
din nopțile și zilele tale am făcut jaf.

Un câmp cu maci rămas pe retină
din goana unui tren accelerat
e mult mai ușor de păstrat -
culori, senzații, forme fără voie,
fără naftalină.

Când gândurile-s o fântână seacă
iluziile - buchet de imortele
zilnic memoria feste îți joacă
iar speranțele poartă atele,
un câmp cu maci apare pentr-o secundă
ca o reverie
mistuindu-se-apoi
întocmai unui puf de păpădie.