Aș crede că ne-am întâlnit cândva în locul unde se nasc erorile
Pentru că te-am cunoscut în imposibilitatea de a mă recunoaște
Nu vreau să te mai idolatrizez ca pe un înger ce-mi stropește glasul cu tăcere
Dar am certitudinea de-a mă fi pierdut în îmbrățișarea unei pânze de lemn
Pe care scrie în limba durerii ce erodează și cea mai luminată noapte
Că mă oblig să privesc lucruri ce au traiectorii în infinitul ce se ofilește
Mascat de secundare ce nu încetează a-mi mângâia cu resemnare lanțurile de crini negri
Ancorate nevolnic în chipurile parcă răvășite de dorințele atât de umane...
Poate viața-mi prin moarte va crea momentul...
În care gheața ia foc...mâinile vor zbiera de prea mult frig...
Iar azurul cenușiu al pamântului se va surpa într-o fărădelege
Greșesc prin ceea ce fac acum...dar...
Mă cunun cu aceste cuvinte confuze...vreau liniste...