iată-mă stropit de sângele monstrului –
dovadă că a fost asasinat chiar acum
în revărsatul cântecului de pupăză: pu! pu! pu!
un cântec prelungit la capătul crengii asemeni punctelor de suspensie...

să fie oare adevărat? și-a dat duhul strivitorul de muște?
și ce mă fac eu, musca de mine, în zori
fără molfăitul monstrului lângă piciorul mesei
sau lângă sandaua bunului Dumnezeu?

pu! pu! pu! prin frunzare creasta pupezei
e singurul chițibuș ce-mi sperie somnul.

să mă spăl, să mă curăț odată!
dar sângele nu se spală, nu se încheagă –
se infiltrează în piele, în propriu-mi sânge.
Doamne, ce monstruozitate!

și mama alungă pupăza care-și arată creasta masivă
pe la ferestre. pu! pu! pu!
mai este până la ziuă,
mai este!