un ecou în mijloc, ogorul pe care plantezi diformitățile
întâmplările care mor de azi pe mâine
sunt zone libere cu grilaj pe margine
deasupra zboară efemeridele, burtica lor lucește, se desface
în bucăți mici
cioburile de pirită cad ca o ninsoare peste urmele bocancilor
aici am sădit prima iarnă, primul ghețuș
primele mușcături de câine

limitele sonore ale amintirilor depășesc sforăitul
pe care-l scot acum, prin oasele cârpite de somn mai trec
puști cu rotule crude, se târăsc până la gură
și privesc afară. nu există curaj, e doar o urmă de cretă
rânduri de plante mici cu interior răcoros

nu știu ce sunete diferențiază anotimpurile, toate sunt ca o pâine
scoasă prea devreme din cuptor, interiorul crud se întărește, acolo
e cel mai puternic sunet

sap cu picioarele prea adânc, undele de șoc duc valurile
cât mai adânc. teoria asta, a centrului, nu pricep ce rost are
până când simt sub tălpi o piatră în care înfig unghiile
aici sunt eu, nu mă mai mișc nici un centimetru
curajul meu, ca un sunet, se oprește aici